Citate și Statusuri Cu Sens

Cea mai intimă lenjerie a morții este umbra.

Lumea aceasta este un doar tunel străbătut de inimi în cârje.

Și lacrima poate fi o oază de fericire în deșertăciunea vieții.

Pielea – o uniformă zdrelită în lupta nesfârșită cu timpul.

Sufletul – o armură de fum în fața gurilor însetate de sânge.

Umbra este alăptată doar de sânul veșted al ierbii.

Norii așteaptă în brațele lor sufletele celor care nu s-au vândut.

Inima – o pasăre cu aripi de sânge în căutarea luminii, o pasăre care zboară doar atunci când visăm.

Poetul coboară cu arcușul gândirii pe vioara cuvântului.

Sângele e marea prin care gândul trece precum Moise, în căutarea poemului.

Iarba, gardianul eternului vis.

Nu-ți alunga umbra, dar domesticește-o. Cineva trebuie să-ți țină de urât.

Scheletul meu are doar două întrebări. Prima: cine sunt? A doua: încotro?

Eu pieptăn steaua cu gândul.

Poetul este aripa care înaripează un dor.

Visul e arborele de pâine al săracilor.

Până și cerul capitulează în fața tristeții, fluturându-și steagurile albe.

Dăruiește copilăria din tine odată cu mângâierea.

Inima, o broască țestoasă depunând miliarde de ouă în nisipul uitării.

Inima, un câine lătrând la cerul fără stele al gurii.

Eu arunc cu inima mea împietrită în fereastra visului tău.

Bătrânețea se cațără precum iedera, pe ziduri de carne.

Pe cerul fără stele al gurii trece doar cometa înțelepciunii, o dată la o mie de gânduri.

Eu sunt cactusul care înflorește la fiecare sărut al paginii albe.

Din gura fragedă a genunchilor îmi picură zborul.

Tu, lacrimă, ești și marea, ești și înecatul.

De pe faleza tristă a genelor, încerc să dezbrac marea de valuri. Să aibă și lacrima mea un suflet pereche.

Haide să culegem împreună săruturi din vița-de-vie a viselor!

Fiecare rană se retrage pe pereții mei interiori, devenind, pentru ochiul lăuntric, un tablou al renașterii.

Palma, un pod peste sânge permițându-i unui suflet stingher să ajungă până la sufletul de pe celălalt mal.

Tu nu mă vezi, dar eu te văd prin toate ferestrele rănilor pe care doar Dumnezeu le cunoaște.

Numai cenușa are dreptul să vorbească despre foc, numai marea despre sufletul înecatului, numai umbra despre pasărea împușcată în zbor.

Fiecare lacrimă este o fântână care evadează din carnea uitării.

Noaptea ne cosește zborul cu secera lunii.

Dresează-mi umbra cu biciul blând al cozii tale de păr!

Și ce coaptă e luna, așteptând să fie culeasă de mâinile lungi ale visului cu ochii deschiși!

Ard fără să-mi vadă cerul flacăra. Ard în interiorul lacrimii mele. Ard ca lava în mare, dând naștere unei insule de cuvinte…

Arcușul invizibil al vântului mângâie viorile ierbii, compunând simfonia uitării.

Umbra vine, din nou, de departe, lungindu-se la picioarele mele ca o femeie ușoară, despuiată de toate flăcările adevăratei iubiri.

Da, da, lumea nu mai este la fel, iar inima, ca un fruct mult prea copt de-atâta așteptare, plesnește…

Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.

Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.

Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?

Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.

După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.

Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.

Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.

Sunt o pădure defrişată în care replantez amintiri.

Râul poartă și lacrima pietrei.

Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.

Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.

Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.

Viaţa – spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.

Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.

Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.

Nu trebuie să-ţi impui singurătatea pentru a deveni un geniu. Trebuie să fii apropiat oamenilor pentru că ei îţi vor oferi, întotdeauna şi când te aştepţi mai puţin, şansa de a rămâne singur…

Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?

Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.

Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.

Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strâng aripile la piept.

La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.

Am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile.

Nemurirea nu se află într-o anumită direcţie, ci într-un anumit sentiment.

În orice lacrimă se află cântecul abandonat al inimii.

Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.

Poezia e mierea produsă din nectarul amintirilor.

Cuvintele sunt degetele blânde cu care mângâiem tâmplele amintirilor.

Rădăcinile visului sunt înfipte în cer.

Cu o lacrimă poți picta infinitul.

Când cânți, cântă păsărea din cerul gurii. Când scrii, penele ei ating inima.

Setea înțeleptului are nevoie de ape adânci. Setea prostului, de ape îndulcite.

Suntem diferiți, pentru a ne descoperi asemănările, și asemănători, pentru a ne prețui deosebirile.

Înțelepciunea răsare numai după săpatul cărnii.

Umbrele sunt hainele morții. Noi suntem doar cuiere.

Lacrimile sunt locomotivele uitării.

Poezia, nufăr înflorit deasupra lacrimii. Fiecare petală, o amintire.

Omul n-a fost niciodată stăpânul umbrei. Tocmai de aceea, umbra lui n-a lătrat.

Suntem vaccinați cu vise, pentru a ne continua viețile. Dintre toate reacțiile adverse, cel mai greu de controlat este dragostea.

Inima este macazul dintre Raiul și Iadul din noi.

La renaștere, omul trebuie să-și taie singur buricul.

Palma care nu mângâie e un sat pustiu.

Sufletul – arcuş pentru viori de lumină.

Gândurile sunt ca apostolii. Unul va reuşi mereu să trădeze.

Pământul – o scurtătură spre cer în care ni se agață umbra.

Omul fără credință este o caricatură a umbrei.

Fericirea, o autoservire în care oamenii vor să se sature doar cu desertul.

Mereu muncim pentru un mâine mai bun. Dar când vine ziua de mâine în loc să ne bucurăm de ea, iar ne gândim la un mâine mai bun. Hai să ne bucurăm de ASTĂZI!

Omul fără dileme e creatorul tuturor dictaturilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător.

Înțeleptul începe prin a face el însuși ceea ce dorește să-i înveţe pe alţii și apoi îi învaţă.

Despre mândrie este vorba atunci când vrei să vezi cine are dreptate. Modestia înseamnă să vezi cum trebuie să procedezi corect.

Banii nu fac fericirea, o cumpără gata făcută.

Poți avea tot ce îți dorești! Principalul lucru este să nu-ți fie frică!

Oricând cazi, culege câte ceva de pe pământ.

Când iertăm pe cineva e ca și cum am desface nodul care ne leagă de trecut.

Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor.

Minţile extraordinare discută despre idei măreţe, minţile obișnuite discută despre evenimente, minţile mici discută despre oameni.