Citate și Statusuri Triste Care Răsună în Inimă

Nu știu de ce îmi este atât de ușor să-mi dezgolesc trupul, dar nu și sufletul.

De ce există atât de multă ură în oameni? De ce le place să-i umilească pe alții? De ce își bat joc de oamenii slabi? Trebuie să existe și alții, mai buni, dar unde sunt acum? Mi-aș dori să existe cel puțin o persoană normală. Din acel moment, mă simt bine singură.

– Mă gândesc la fratele meu …
– Fratele tău nu mai este. Oamenii sunt muritori, acest lucru nu poate fi schimbat.

Ce văd oamenii privind cerul? Speranţă. Pace va fi numai atunci când oamenii vor dispărea.

Nu cer nimic. Mi-am dorit doar ca într-o dimineață, cât încă voi sta cu ochii închiși, întreagă lume să se schimbe.

Se pare că întreaga lume este plină de oameni neplăcuti. Și, dacă privești dintr-o parte, poate că și eu sunt unul dintre ei.

În viața asta nu vei ști,
Ce e mai bine, să spui adevărul sau a minți…

Treptat, m-am obișnuit să mă gândesc la viața mea ca la o promisiune neîmplinită, dar, în adâncul sufletului, am bănuit că eu însumi am fost o promisiune neîmplinită.

– Dacă vrei să mă ucizi – ucide-mă!
– De ce aș face-o? Ești singurul meu prieten.

Oamenii sunt dispuși să moară doar pentru a ucide.

Nu îmi este frică de nimeni. Omul trăiește foarte puțin. De obicei, nu mai mult de optzeci de ani. Am trăit deja treizeci și șase. Și după vreo treizeci îți dai seama că ești muritor și că nu prea îți este frică de ceva. Apropo, oamenii mor nu numai din cauza pericolelor fizice cauzate de alte persoane, ci și din cauza diferitor boli sau din cauza gripei obișnuite. Omul este, în general, o creatură care poate fi foarte ușor ucisă. De aceea nu am înțeles niciodată orgoliul copilăresc al criminalilor că au „ucis” pe cineva acolo. Este mult mai ușor să ucizi decât să dai viață un copil.

Atât ucigașii, cât și cei uciși sunt oameni, acesta un adevăr teribil.

Măcar odată… lasă-mă să mă înec fără tine.

Casa mea poate fi numită cu greu casă. Este un cuib stricat pe care toată lumea se grăbește să-l părăsească.

Mama este mereu aproape. Chiar și atunci când zâmbește copiilor prin soarele din cer.

Vorbește-mi mamă,
Vorbește despre ceva.
Până la miezul nopții înstelate,
Oferă-mi din nou copilăria.

Uneori trebuie să faci lucruri neplăcute pentru a-i proteja pe cei dragi.

Uite cum mămicile noastre au îmbătrânit rapid, cât de rapid …

Am pierdut o familie și nu vreau să o pierd și pe cealaltă.

– Și dacă nu mai există nimic? Nici o liniște. Numai întunericul.
– Îl vom întâlni împreună. Ca întotdeauna.

Uneori se pare că soarta ne-a unit în mod intenționat
Și totul ar fi bine, dar viitorul nostru este în trecut.
„Au trăit fericiți pentru totdeauna” – e despre noi asta,
Dar nu sub acest cer și nu de data aceasta.

În copilărie, nu am avut copilărie.

Te doare … pentru că ești viu.

– Fiul tău este mort.
– Și ce simți?
– Simt și văd doar moartea.

A ars prea luminos pentru lumea asta …

M-am săturat să primesc doar bățul de la acadea.

– Suntem condamnați? Vorbesc despre oameni …
– Este în natura voastră să vă distrugeți.

Am înțeles de ce plângeți. Însă eu nu o voi putea face niciodată.

– Ai probleme, Nadine?
– Multe. Nu mai am prieteni.

Cel mai trist lucru din viață este un talent irosit în zadar!

– Ce se întamplă cu tine?
– Nu știu.
– Parcă m-am sărutat cu o bețivă …

Și dacă nu există mâine? Astăzi, de exemplu, nu a fost!

Amurgul a trecut peste mine și în curând va veni noaptea. Asta e ordinea. Legea puterii.

Inimile oamenilor sunt ușor tentate …

În viitor, inteligența va dispărea.

Un lucru pe care nu îl înțeleg, Antony, cum poate fericirea să fie nesemnificativă sau chiar dezgustătoare? Dar se întâmplă …

– Am crezut că mă vei invita.
– Te voi invita? Cu ce ocazie?
– Am crezut că ai nevoie de mine.

Drumul către închisoare nu este atât de luminos …

Li s-a dat paradisul, l-au pierdut. Li s-a dat Pământul, l-au poluat.

Deci nu cred în diavol, există suficient rău în oamenii.

De ce vreau mereu să-mi cer scuze pentru că exist?

Râd doar în public. Un zâmbet este gravat în pielea mea. Dar, dacă te uiți în sufletul meu, eu doar plâng. Putem plânge împreună?

– Nimeni nu m-a crezut, dar știam că vei reveni.
– De ce?
– Pentru că tatăl meu mi-a promis.

Găsești o explicație pentru tot …

Au vărsat primul sânge …

Am tot așteptat să înceapă ceva nou … Și într-o clipă totul s-a terminat.

Este foarte greu să treci. Credem că nu ni se va întâmpla asta. Apoi, brusc – o dată, și suntem într-o confuzie totală.

Singurătatea … Ne face slabi …

1500 de oameni se aflau în apă când Titanic s-a scufundat. Douăzeci de bărci au navigat în apropiere și doar una s-a întors … Doar una … Șase persoane au fost salvate, inclusiv eu. Șase … Din 1500 …

Acum știți cine a fost Jack Dawson, el m-a salvat. M-a salvat în toate sensurile posibile ale cuvântului. Și nici măcar nu am o fotografie cu el … El trăiește doar în memoria mea …

Oglinda mea! Este la fel ca atunci când m-am uitat ultima oară în ea. Doar că reflecția e alta.

Ei bine, după aceea, șapte sute de oameni în bărci nu mai aveau decât un singur lucru – să aștepte sfârșitul, să se roage, să aștepte iertarea păcatelor, pe care nu o vor primi niciodată …

– Ce simți?
– Vina. Mă simt vinovat. Și indiferent de ceea ce fac, oricât de neajutorat aș fi, oricât de confuz aș fi, această vinovăție … îmi servește ca un memento.

Ești absolut normal, meriți dragoste. Ești cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată, șoptesc și aproape plâng.

– Dacă ai avea un milion de ani, ce ai face?
– Nu știu. De obicei, am doar o zi.

Cu unii oameni te despărți spunând „ne mai vedem” și nu te mai vezi niciodată.