Unii beau de fericire, unii beau de tristețe iar alții beau de dimineață.
În ochii tăi… Am avut tot ce nu mai pot să mai întorc.
Prima moarte e mai grea, după care înfruntăm orice pericol!
Pentru fiecare bucurie vom gusta și amarul…
Tot mai puțină – natură înconjurătoare. Tot mai mult – mediu înconjurător.
Trebuie să facem distincția între ceea ce este dăunător direct pentru om și ceea ce distruge în mod indirect casa noastră comună – Pământul.
Omul suferă. Suferă mult, dragii mei prieteni. De ce? Pentru că suntem orfani: suntem în dezacord cu mama-natură, suntem în conflict cu tatăl-pământ și separați cu tristețe de surioara-pădure.
După cum bate vântul, va începe curând ploaia. Ploaia este bună, va curăța puțin oceanul. Cine știe, poate într-o zi și peștii se vor întoarce.
Nimic nu transformă atât de mult un om într-un animal, precum incapacitatea de a iubi și de a compătimi.
Privirea mea s-a îndreptat spre nori. Nu mai auzeam zgomotul mulțimii. Și m-am gândit că această lume este oricum condamnată: ei vor continua să o polueze – din prostie, din lăcomie, din neînțelegere.
Dorința de a obține plăcerea acum și aici, va fi întotdeauna mai puternică decât vocea conștiinței. Pe oameni nu îi oprește nici măcar frica că proprii lor copii nu vor avea cu ce să respire.
Mă irită un lucru: înainte de a ne distruge pe noi înșine, vom distruge planeta.
Da. Nu ne grăbim să tratăm cu dreptate alte specii de pe Pământ, dar avem îndrăzneala să ne plângem că o forță superioară ne ia viețile.
Știința și educația, lipsite de conștiință socială și preocupare pentru problemele de ecologie și ale omului, nu au sens.
Din perspectiva cosmică, Pământul nu este amenințat de extratereștri, ci de gunoi.
Până când fiecare din noi nu se va preocupa de reciclarea resurselor pe care le avem, ne autocondamnăm să dăunăm mediului în care trăim, acționând împotriva propriului nostru interes.
Nu există o fericire mai mare decât dragostea, și o pedeapsă mai ucigătoare decât gelozia.
Inima are propriile sale adevăruri, mintea are îndoieli.
Să pierzi oameni toxici este un câștig!
Cea mai intimă lenjerie a morții este umbra.
Sufletul meu e un pian care așteaptă să fie atins de mâna soarelui.
Lumea aceasta este un doar tunel străbătut de inimi în cârje.
Ploaia își lasă ochii să cadă în mâinile orbilor.
Iarba nu se răzbună niciodată pe cel care-o strivește.
Și lacrima poate fi o oază de fericire în deșertăciunea vieții.
Când sărutările de adio pleacă în stoluri, spre alte tărâmuri, copacii le privesc cu viorile încremenite în aer.
Stelele stau cuibărite în brațele amintirilor readuse la viață.
Poetul – o pasăre care zboară zilnic între două cuiburi, așa cum sărutul zboară între două inimi.
Doar dragostea are dreptul să cucerească pământul!
Pielea – o uniformă zdrelită în lupta nesfârșită cu timpul.
Sufletul – o armură de fum în fața gurilor însetate de sânge.
Umbra este alăptată doar de sânul veșted al ierbii.
Norii așteaptă în brațele lor sufletele celor care nu s-au vândut.
Inima visează la inima universului ca la un depozit al tuturor bătăilor sale.
Poetul răsare precum ghiocelul de sub zăpada uitării.
Aripa cuvintelor mele îți caută trupul.
Soarele, un bătrân ce își aprinde țigara pe prispa viselor veșnice, așteptându-ne…
Inima – o pasăre cu aripi de sânge în căutarea luminii, o pasăre care zboară doar atunci când visăm.
Poetul coboară cu arcușul gândirii pe vioara cuvântului.
Cel mai greu naufragiu este pe marea dorurilor neplânse.
Lacrimile sunt fructele care cad din copacul iubirii, atunci când copacul se unește cu cerul.
Sângele e marea prin care gândul trece precum Moise, în căutarea poemului.
Piatra se lasă lovită de valuri, dar biruiește prin liniște.
Iarba, gardianul eternului vis.
Nu-ți alunga umbra, dar domesticește-o. Cineva trebuie să-ți țină de urât.
Îmbrățișează ecoul și vei simți depărtările chemându-te la sânul lor primitor.
O ploaia de șoapte mângâie trupul tăcerii.
Marea – o femeie care-mi face cu ochiul, invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră.
Scheletul meu are doar două întrebări. Prima: cine sunt? A doua: încotro?
Eu pieptăn steaua cu gândul.
Fiecare amintire e o gondolă condusă de suflet către marea tuturor amintirilor.
Poetul este aripa care înaripează un dor.
Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.
Visul e arborele de pâine al săracilor.
Visul e zâmbetul din oglinda nopților fără stele.
Visul e ecoul care se întoarce mai bogat cu o viață.
Până și cerul capitulează în fața tristeții, fluturându-și steagurile albe.
În urmele mele adânci, umbra își seamănă visele.
Dăruiește copilăria din tine odată cu mângâierea.
Inima, o broască țestoasă depunând miliarde de ouă în nisipul uitării.
Inima, un câine lătrând la cerul fără stele al gurii.
Eu arunc cu inima mea împietrită în fereastra visului tău.
Pe cerul gurii mele răsare amintirea chipului tău, luminând câmpiile sângelui. Din vizuina tăcerii, sufletul i-adulmecă zâmbetul.
Privirea ta se lipește ca o frunză de fereastra ochilor mei.
Toate gurile rănilor mele primesc sărutul nopților albe.
Bătrânețea se cațără precum iedera, pe ziduri de carne.
Rana mea, o grădină plină de amintiri înflorite lângă cascada lacrimilor interioare.
Pe cerul fără stele al gurii trece doar cometa înțelepciunii, o dată la o mie de gânduri.
Eu sunt cactusul care înflorește la fiecare sărut al paginii albe.
Furtunile mari fac și rădăcina să zboare.
Din gura fragedă a genunchilor îmi picură zborul.
Sufletul meu își face portretul din piesele de puzzle ale amintirilor.
Am învățat pe de rost respirația ta, așa cum râul a învățat respirația vântului. Am învățat cuvintele tale, așa cum piatra a învățat silabele ploii.
Un glas de foc mocnește în cărbunele amintirii.
Din trupul tăcerii înfloresc muguri de șoapte.
Tu, lacrimă, ești și marea, ești și înecatul.
De pe faleza tristă a genelor, încerc să dezbrac marea de valuri. Să aibă și lacrima mea un suflet pereche.
Haide să culegem împreună săruturi din vița-de-vie a viselor!
Iarba vorbește cu frunzele pe limba secretoasă a vântului. Neauziții vorbesc cu neauziții pe limba rădăcinilor.
Palma ta căuta palma mea, să fie jumătățile aceleiași rugăciuni.
Fiecare rană se retrage pe pereții mei interiori, devenind, pentru ochiul lăuntric, un tablou al renașterii.
Palma, un pod peste sânge permițându-i unui suflet stingher să ajungă până la sufletul de pe celălalt mal.
Valul dăruiește pământului toată dragostea și toate visele mării.
Tu nu mă vezi, dar eu te văd prin toate ferestrele rănilor pe care doar Dumnezeu le cunoaște.
În viața asta, visul meu s-a întâlnit cu visul tău și a fost dragoste la prima visare.
Numai cenușa are dreptul să vorbească despre foc, numai marea despre sufletul înecatului, numai umbra despre pasărea împușcată în zbor.
Un mugur de lacrimă răsare din adâncul amintirii de neuitat, o sete de cuvinte mă inundă.
Fiecare bătaie de inimă e un fruct care cade în palmele sufletului, fiecare respirație o corabie care transportă o parte din tine peste granița trupului ancorat de propria-i umbră.
Fiecare lacrimă este o fântână care evadează din carnea uitării.
Răsăritul e micul dejun al ochilor mei. Roua le astâmpără setea.
Dumnezeu compensează efemeritatea fluturelui cu frumusețea lui de pe urmă. Omul primește în dar bătrânețea, după ani și ani în care și-a căutat aripile și nu le-a găsit…
Noaptea ne cosește zborul cu secera lunii.
Dresează-mi umbra cu biciul blând al cozii tale de păr!
Lasă-mă să răsădesc amintirea în gropile obrajilor tăi. Să crească mugurii unei speranțe din seva trecutului încă viu!
Și ce coaptă e luna, așteptând să fie culeasă de mâinile lungi ale visului cu ochii deschiși!
Ard fără să-mi vadă cerul flacăra. Ard în interiorul lacrimii mele. Ard ca lava în mare, dând naștere unei insule de cuvinte…
Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul meu le aruncă în brațele umbrei, pentru a fi sigur că trece de vama cerului gurii tale, de poarta inimii tale.
Sufletul – o cascadă de vise în pădurea fermecată a nopții.
Amintirile șușotesc printre crengile sângelui, ca niște păsări cu glas răgușit.
Arcușul invizibil al vântului mângâie viorile ierbii, compunând simfonia uitării.