Umbra vine, din nou, de departe, lungindu-se la picioarele mele ca o femeie ușoară, despuiată de toate flăcările adevăratei iubiri.

Aceste mâini care răsar precum doi arbori, pentru a atinge cu crengile chipul tău rotund ca o lună… Aceste mâini și umbra mea, tot o mână, care iși caută mănușa perfectă.

Vinul cel mai bun se face din strugurii plânsului.

Da, da, lumea nu mai este la fel, iar inima, ca un fruct mult prea copt de-atâta așteptare, plesnește…

Inima își caută cârdul de inimi în oceanul de sânge.

Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.

Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.

Lacrimile – roua infinitului.

Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.

Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.

Lacrima – testamentul unui îndrăgostit.

Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.

Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?

Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.

După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.

Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.

Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.

Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.

Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.

Dintre toate minunile Pământului, am ales viciile pentru a ne face fericiţi.

Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?

Dumnezeu scrie cu pană de înger.

Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.

Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.

Adevărata iubire începe cu lacrimi vărsate pe altarul singurătăţii.

Când iubeşti, îţi strângi speranţele în cămăruţele inimii. Când nu eşti iubit, îţi strângi tristeţea în podul palmelor.

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.

Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.

Oricât de bătrân şi slab aş fi, tot m-aş da în caruselul amintirilor.

Amintirile – hainele vechi care se destramă la fiecare plângere.

Amintirile – florile de pe mormântul clipelor nepreţuite.

Amintirile miros a iarbă cosită.

Tristețea, o salcie care plânge pe malul sângelui. Din ramurile ei, poetul își împletește cununa.

Sunt o pădure defrişată în care replantez amintiri.

Inima, fereastra sufletului care cheamă repetat cerul.

Râul poartă și lacrima pietrei.

Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.

Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.

Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.

Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.

Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.

Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.

Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.

Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.

Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.

Viaţa – muzeul cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.

Viaţa – spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.

Frumuseţea vieţii constă în descoperirea miracolului în toate formele materiei care ne înconjoară şi ne alcătuieşte.

Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.

Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, de ce atâta vorbă şi de ce atât de puţină tăcere?

Sufletul – cârpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.

Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.

Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.

Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi.

Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.

Câteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.

Sufletul – orga de lumini a trupului.

Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.

Respiraţiile – repetiţiile pentru ultima scenă în care-ţi vei da sufletul.

Nu trebuie să-ţi impui singurătatea pentru a deveni un geniu. Trebuie să fii apropiat oamenilor pentru că ei îţi vor oferi, întotdeauna şi când te aştepţi mai puţin, şansa de a rămâne singur…

În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.

Poezia – cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.

Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.

Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.

Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.

Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.

Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?

Omul caută toată viaţa chei pentru porţi care se pot deschide cu glasul inimii.

Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.

Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.

Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal.

Nu mai trage cu ochiul, îmi vei săgeta inima.

Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strâng aripile la piept.

La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.

Am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile.

Nemurirea nu se află într-o anumită direcţie, ci într-un anumit sentiment.

Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.

Moartea cuiva este foamea altcuiva.

În orice lacrimă se află cântecul abandonat al inimii.

Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.

Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul le aruncă în brațele umbrei.

Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.

Viața – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.

Poezia e mierea produsă din nectarul amintirilor.

Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.

Cuvintele sunt degetele blânde cu care mângâiem tâmplele amintirilor.

Amintirile umezite de lacrimi se usucă pe sfoara de rufe întinsă între două inimi.

Pe omul care își păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.

Primul glas al omului este glasul inimii. Primul și ultimul.

Rădăcinile visului sunt înfipte în cer.

Cu o lacrimă poți picta infinitul.

Când cânți, cântă păsărea din cerul gurii. Când scrii, penele ei ating inima.