Citate și statusuri FRUMOASE

Tristețea din dragoste e cea mai frumoasă tristețe din lume…

Sufletul meu e un pian care așteaptă să fie atins de mâna soarelui.

Ploaia își lasă ochii să cadă în mâinile orbilor.

Și lacrima poate fi o oază de fericire în deșertăciunea vieții.

Când sărutările de adio pleacă în stoluri, spre alte tărâmuri, copacii le privesc cu viorile încremenite în aer.

Doar dragostea are dreptul să cucerească pământul!

Norii așteaptă în brațele lor sufletele celor care nu s-au vândut.

Inima visează la inima universului ca la un depozit al tuturor bătăilor sale.

Soarele, un bătrân ce își aprinde țigara pe prispa viselor veșnice, așteptându-ne…

Cel mai greu naufragiu este pe marea dorurilor neplânse.

Nu-ți alunga umbra, dar domesticește-o. Cineva trebuie să-ți țină de urât.

Îmbrățișează ecoul și vei simți depărtările chemându-te la sânul lor primitor.

O ploaia de șoapte mângâie trupul tăcerii.

Marea – o femeie care-mi face cu ochiul, invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră.

Fiecare amintire e o gondolă condusă de suflet către marea tuturor amintirilor.

Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.

Visul e zâmbetul din oglinda nopților fără stele.

Visul e ecoul care se întoarce mai bogat cu o viață.

În urmele mele adânci, umbra își seamănă visele.

Dăruiește copilăria din tine odată cu mângâierea.

Inima, o broască țestoasă depunând miliarde de ouă în nisipul uitării.

Pe cerul gurii mele răsare amintirea chipului tău, luminând câmpiile sângelui. Din vizuina tăcerii, sufletul i-adulmecă zâmbetul.

Privirea ta se lipește ca o frunză de fereastra ochilor mei.

Sufletul meu își face portretul din piesele de puzzle ale amintirilor.

Am învățat pe de rost respirația ta, așa cum râul a învățat respirația vântului. Am învățat cuvintele tale, așa cum piatra a învățat silabele ploii.

Un glas de foc mocnește în cărbunele amintirii.

Din trupul tăcerii înfloresc muguri de șoapte.

Iarba vorbește cu frunzele pe limba secretoasă a vântului. Neauziții vorbesc cu neauziții pe limba rădăcinilor.

Valul dăruiește pământului toată dragostea și toate visele mării.

Tu nu mă vezi, dar eu te văd prin toate ferestrele rănilor pe care doar Dumnezeu le cunoaște.

Un mugur de lacrimă răsare din adâncul amintirii de neuitat, o sete de cuvinte mă inundă.

Fiecare bătaie de inimă e un fruct care cade în palmele sufletului, fiecare respirație o corabie care transportă o parte din tine peste granița trupului ancorat de propria-i umbră.

Răsăritul e micul dejun al ochilor mei. Roua le astâmpără setea.

Dumnezeu compensează efemeritatea fluturelui cu frumusețea lui de pe urmă. Omul primește în dar bătrânețea, după ani și ani în care și-a căutat aripile și nu le-a găsit…

Lasă-mă să răsădesc amintirea în gropile obrajilor tăi. Să crească mugurii unei speranțe din seva trecutului încă viu!

Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul meu le aruncă în brațele umbrei, pentru a fi sigur că trece de vama cerului gurii tale, de poarta inimii tale.

Sufletul – o cascadă de vise în pădurea fermecată a nopții.

Amintirile șușotesc printre crengile sângelui, ca niște păsări cu glas răgușit.

Aceste mâini care răsar precum doi arbori, pentru a atinge cu crengile chipul tău rotund ca o lună… Aceste mâini și umbra mea, tot o mână, care iși caută mănușa perfectă.

Da, da, lumea nu mai este la fel, iar inima, ca un fruct mult prea copt de-atâta așteptare, plesnește…

Inima își caută cârdul de inimi în oceanul de sânge.

Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.

Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.

Lacrimile – roua infinitului.

Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.

Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.

Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.

Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.

Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.

Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?

Dumnezeu scrie cu pană de înger.

Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.

Adevărata iubire începe cu lacrimi vărsate pe altarul singurătăţii.

Amintirile – hainele vechi care se destramă la fiecare plângere.

Amintirile miros a iarbă cosită.

Inima, fereastra sufletului care cheamă repetat cerul.

Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.

Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.

Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.

Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.

Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.

Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.

Viaţa – muzeul cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.

Sufletul – cârpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.

Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.

Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi.

Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.

Câteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.

Sufletul – orga de lumini a trupului.

Poezia – cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.

Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.

Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.

Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.

Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.

Omul caută toată viaţa chei pentru porţi care se pot deschide cu glasul inimii.

Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

Nu mai trage cu ochiul, îmi vei săgeta inima.

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.

Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul le aruncă în brațele umbrei.

Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.

Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.

Amintirile umezite de lacrimi se usucă pe sfoara de rufe întinsă între două inimi.

Pe omul care își păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.

Primul glas al omului este glasul inimii. Primul și ultimul.

Sufletul, un colț din pătura cerului, cu care inima se învelește.

Visele, mâini de fum cu care pipăim nemurirea.

Inima, fruct pârguit de soarele interior. Cade numai în palma lui Dumnezeu.

Poezia, cochilie în care se aude vuietul sângelui.

Amintirile, rodul cel mai sănătos de pe colinele inimii.

Orice nouă viață e un fruct cules din copacul viselor.

La rădăcina tuturor amintirilor se află lacrima de fericire a mamei.

Sufletul, fluture înhămat la caleaşca inimii.

Suntem vaccinați cu vise, pentru a ne continua viețile. Dintre toate reacțiile adverse, cel mai greu de controlat este dragostea.

Îmi plac saloanele de înfrumusețare. În special cele din amintiri și din inimă.

Poetul – o pasăre care cântă în luminișul amintirilor sale.

Iubirea e ca o cană fierbinte de ceai. Se inspiră adânc, se soarbe încet și se ține cu grijă de toartă.

Între palmele lui Dumnezeu – universul uşor ca o lacrimă. Între palmele omului – o lacrimă grea cât tot universul.

Tristețea – iubire retrasă în cochilia gândului.

Ce-nseamnă fericirea? Să guști din nectarul clipei.