Principalul lucru nu este ceea ce spun „ei” despre tine, principalul lucru este că „ei” vorbesc în șoaptă.
Cu cât orașul este mai mic, cu atât sunt mai multe bârfe în el.
În jurul meu sunt multe zvonuri și bârfe – acesta este prețul faimei.
Zvonurile au ceva deosebit. Ele prind rădăcini, la fel ca viciile.
Cei care vorbesc mult nu inspiră încredere și vor fi doar niște trecători.
Nu am fi atenți la ceea ce crede lumea despre noi dacă ne-am aminti mai des că nimănui nu îi pasă de noi.
Probabil, într-o lume ideală, zvonurile și bârfele nu au consecințe triste.
Lupta cu neajunsurile este întotdeauna individuală. Un remediu comun poate fi doar pentru gripă.
Trebuie să lupți împotriva neajunsurilor tale și să nu le ascunzi în speranța că nimeni nu va observa și totul va trece cumva.
Toată lumea are defecte, trebuie doar să iubești oamenii pentru ceea ce sunt și să speri că și ei te vor iubi la fel.
Curajul ascunde defectele chiar și atunci când ești cel mai vulnerabil.
Ponegrirea calităților altora este un înălbitor pentru neajunsurile noastre.
Nu există oameni fără defecte. Atragerea atenției asupra defectelor le crește semnificația lor, mai ales dacă sunt evidente încercările de a masca sau ascunde un neajuns.
Neajunsurile nu sunt slăbiciuni.
Pudra poate ascunde imperfecțiunile pielii, dar nu vă puteți pudra propria viață cu ea.
Iubirea este o putere atât de mare încât este capabilă să înlăture și să elimine toate neajunsurile vizibile.
După ce ai găsit iubirea, nu găsești o persoană ideală, dar văzând neajunsurile ei, înțelegi cât de minunat este.
Cei care iubesc la nebunie cunosc această stare, când cel mai plăcut lucru din bărbatul tău sunt neajunsurile lui.
Iubirea este un defect teribil.
De ce micile sale defecte par calități?
Iubirii nu îi pasă de calități și neajunsuri.
Iubim defectele, nu virtuțile. Pentru că într-o persoană dragă, chiar și neajunsurile devin ceva special, unic, distingându-l de alte milioane de oameni.
Orice început este greu.
Un început rău duce la un sfârșit rău.
Sunt bun la începuturi, dar până la urmă stric și distrug tot, inclusiv și pe mine.
Sunt deseori întrebat: „De unde ai început?” Din dorința de a trăi. Am vrut să trăiesc, nu să supraviețuiesc.
Fiecare viață are propria sa limită a tristeții. Și cel mai adesea, când treci de acea limită, te trezești și începi din nou viața.
Mi-am dorit atât de mult să fiu auzit încât niciodată nu m-am gândit să ascult. Dar, mai presus de toate, regret că am trăit în fiecare zi așteptând momentul când viața mea va începe.
Trebuie să începi o viață nouă cu cei care îți sunt cu adevărat dragi.
Fiecare nouă zi este un mic regat care încă nu a fost cucerit.
Se spune că de la dragoste la ură – este doar un pas. Și de la ură la iubire? Aritmetică superioară … Înainte – un pas, înapoi – 12 ani.
Nu există timp mai minunat în viață decât primele zile de dragoste, când cu fiecare întâlnire, privire și speranță, ceva nou și vesel se instalează în sufletul tău.
– Nu plânge. Viața merge înainte.
– Nu, Barbara. Viața nu merge înainte. Viața se sfârșește, apoi o ia de la capăt. Totul din nou. Bucură-te, râde, mănâncă, respiră, din nou.
Nu căuta cheia spre fericire – fii tu această cheie!
Fiecare legendă își are sfârșitul.
Voi fi doar o amintire în mintea ta. Dar este în regulă. Cu toții suntem, în cele din urmă, amintiri.
Nu este niciodată prea târziu, cu excepția cazului în care tu însuți decizi că totul este pierdut.
… orice întrebare este începutul căutării sfârșitului.
Viața odată luată nu poate fi returnată, de aceea focul sufletului se stinge. Moartea este sfârșitul. Sfârșitul tuturor.
Pentru ca ceva nou să înceapă, ceva trebuie să se termine.
În cele din urmă ni se întâmplă lucruri rele tuturor, nu?
Apusul este ca sfârșitul vieții. Dar unde se termină una, începe imediat altă.
Nimic nu este terminat pentru cel care trăiește.
Iată s-a încheiat totul între noi. Și tocmai am început să te iubesc.
Sfârșitul vieții nu poate fi amânat, dar poate fi schimbat.
Oamenii tind către ceva, luptă – au un singur scop: vor să intre în palat, dar se îneacă în gunoi.
Viața noastră pământească este scurtă și trecătoare.
Sensul vieții este că are un sfârșit.
Uneori crezi că viața s-a terminat, că trebuie să te îndepărtezi. Și dintr-o dată totul începe din nou și chiar mai bine decât înainte. Viața nu se termină niciodată … Nu, adică la un moment dat se termină, dar acestea sunt deja problemele celor care rămân.
Dacă trăiești, viața ta se va sfârși mai devreme sau mai târziu… Corpul se va întoarce în pământ. Iarba și florile vor crește peste el. Sufletul va deveni amintiri și va trăi în inimile altor oameni. Totul în această lume este trecător și se mișcă în cerc. Acest lucru se aplică și vieții umane.
Nimic nu este trist până nu se termină.
Cercul vieții și al morții nu are nici început, nici sfârșit.
Știu că ceva se termină imediat ce începe.
Toate poveștile se termină, dar în viață, sfârșitul este întotdeauna începutul a ceva nou.
Fiecare poveste are un început și un sfârșit. Fiecare poveste are propriul contur, sinopsis, conținut, puncte cheie, prologuri și epiloguri. Și nu există o astfel de carte în care, cu fiecare nouă lectură, lucrurile la care nu fusesem atenți înainte să nu fie dezvăluite. Fiecare poveste are un început și un sfârșit. Aproape fiecare …
Sfârșitul melodiei este o invitație spre început.
Poezia ne scutește de nevoia de a ne formula propriile impresii. Ce frumos este să-ți recunoști propriile gânduri în cuvintele altora.
Poezia este limba mea preferată. Iar limbajul preferat al poeziei este muzica.
Îngropați muzica și poezia și lumea noastră va deveni un hambar.
Așa cum un poet este recunoscut prin muzica grațioasă a poeziei sale, poți recunoaște un mincinos după vorbirea sa bogată și chibzuită și nici unul dintre ei nu ar fi avut suficientă inspirație momentană. Aici, ca întotdeauna, perfecțiunea se realizează prin practică.
Pescarii au multe în comun cu scriitorii. La fel de des ca prozatorii, devin alcoolici și la fel de des ca poeții, devin sinucigași.
Numai un poet poate transmite nuanțele experienței umane.
Poeții spun că în memorie rămân doar lucrurile bune, restul este uitat. Cât de optimiști sunt…
– De ce ai devenit poet?
– Am încercat puțin din toate. Am fost soldat, dar prea curajos, eram călugăr, dar nu chiar evlavios, în plus, nu beau și acum, la chemarea inimii am devenit poet.
Medicii încearcă să scape oamenii de durere, iar poeții încearcă să o provoace.
Uneori traducerea este mai genială decât originalul.
Vei iubi tot ce se întâmplă. Pentru că totul în viață are un sens și nu trebuie să te opui, ci să înțelegi – la ce servește această lecție? Vei iubi trecutul, chiar și momentele care îți provoacă durere. Vei iubi toate greșelile făcute din cauza lipsei unui sfat. Vei iubi acea fetiță – curajoasă, capricioasă, leneșă care într-un final a reușit să se ridice, chiar dacă a plătit un preț prea scump pentru asta. Sa ridicat și și-a găsit calea în viață. Și atunci o vei iubi și pe Ea – reflectia ta în oglindă și vei putea să-ți spui cu mândrie „Ești minunată!”. Și asta va fi cea mai importantă iubire din viața ta. Drumul către ea este lung și dificil dar merită fiecare pas făcut.
Buzele – ni s-au dat pentru a săruta!
Acum înțeleg că un poet nu trebuie neapărat să se îndrăgostească pentru a scrie despre dragoste. Acum mi-am dat seama că suntem în măsură să vorbim cel mai bine despre ceea ce ne-am dori, dar nu avem și că nu putem să vorbim despre ceea ce avem cu îndestulare.
Comparativ cu iubirea, chiar și poezia pare proză.
Poezie, îmi pare rău pentru tine, poezie, amantă, rebelă. Soră.
Oamenii își fac planuri diferite pentru ceea ce numesc viață. Și greșesc. De cele mai multe ori e vina poeților.
În opinia mea, aproape toți adolescenții își doresc sfârșitul lumii doar pentru a vedea cum va fi.
Fetele adolescente nu acordă atenție durității și vulgarității iubiților lor. Când se cam ard, se maturizează.
Nimeni nu ți-a spus că a crește înseamnă să te trădezi pas cu pas? Trebuie să înveți să fii fidel cu tine însuți, gândindu-te la consecințe. Dar nu este atât de ușor …
Adolescenții nu cresc, ci doar îmbătrânesc.
În adolescență, oamenii sunt conduși de pasiune. Pentru a-și arăta valoarea, preferă să vorbească în loc să asculte.
Noi adolescenții suntem nerăbdători. Nu ne gândim la consecințe. Dacă vrem ceva, ne gândim doar la asta. Nu putem controla … dorințele noastre.
Înțelegeți, nu avem prea mult timp. Cu toții vom fi la fel ca voi foarte curând – vom avea locuri de muncă, conturi bancare, familiile noastre și va trebui să ne îngrijorăm de proprii copii. Pentru că aceasta este treaba părinților – să vă faceți griji. Și e în OK. Și noi, adolescenții, vrem să trăim – să pornim muzica la maximum, să ne comportăm ca niște idioți și să greșim.
– Are secrete.
– Are 17 ani. Aș fi îngrijorat dacă nu ar avea secrete.
Prima emoție a unui om care sa maturizat nu este iubirea pentru „Unica”, ci ura pentru toți.
Natura ne dă 12 ani să ne iubim copiii până aceștea devin adolescenți.
Un adolescent este o ființă perfect conștientă de tot ceea ce nu a fost învățat la școală.
La 15 ani, suntem cu toții nebuni.
Dragostea adolescenților este un subiect atât de efemer și dureros încât adulții nu trebuie să se amestece în el.
Dragule, lasă-mă să-ți spun ceva în care niciun adolescent nu crede, dar îți jur că este adevăr. Să te îndrăgostești poți de mai multe ori.
Oh, adolescenții! Ei cred că principalul lucru este să ai mulți prieteni. Unul este suficient. Un singur prieten, dar al tău.
Adolescenți: creaturi care încă nu și-au dat seama că într-o zi vor ști la fel de puțin despre viață ca și părinții lor.
Viața este un timp scurt, foarte scurt, între două eternități …
Adolescenții sunt un cub Rubik emoțional.
Cât de ciudat nu ar fi, pentru ca un adolescent să simtă dragostea părinților, trebuie să i se stabilească reguli și restricții. Fără aceasta, unui adolescent i se pare că nimănui nu îi pasă și nimeni nu are nevoie de el. Și acest lucru va crea probleme.
Încercați să vă imaginați că toți copii, absolut toți au devenit perfect ascultători. Și ei cred tot ceea ce facem și spunem. Ce s-ar întâmpla? Corect: Vor deveni o generație de idioti neputincioși.
Odată cu vârsta, omul cât nu ar părea de straniu, începe să trateze tinerii ca pe niște copii, uitând cum a fost el la acea vârstă.
Fiecare generație râde de moda veche, urmând pe cea nouă.
În orice poveste, există suficiente pagini goale pe care fiecare generație le scrie în felul său.
Fiecare generație are eroii săi: unii dintre ei mor, alții au o soartă și mai rea – sunt pur și simplu uitați.
Fiecare generație este convinsă că anume ei trebuie să schimbe această lume. Generația mea, însă, știe că nu o mai putem schimba. Sarcina noastră principală, este să nu o lăsăm să moară.
Aparțin unei generații pierdute și mă simt confortabil în compania celor la fel de pierduți și singuri ca și mine.
Știți ce este mai greu pentru generația mea? Senzația că ai trecut de 20 de ani și nu ai realizat încă nimic.
Nu mă înteresează următoarea generație. Mă înteresează doat – Noi.